26 August: Sfinții Mucenici Adrian și Natalia și a celor împreună cu dânșii (anii +303 – 305)
Mucenicul Adrian și soția lui Natalia au fost din cetatea, Nicomidiei, pe vremea împărăției lui Maximilian Galeriu, la a doua înconjurare, pe care o făcea împăratul prin împărăția sa, urmărind pe creștini. Dar, ajungând în Nicomidia și intrând în capiștea idolească, împăratul s-a închinat necuraților zei, aducându-le spurcate jertfe, împreună cu toți cetățenii, după care a poruncit ca, pe cei ce cred în Hristos, să-i caute și să-i aducă la chinuri.
Și s-a apropiat de mai-marele oștilor, un oarecare păgân, și a zis: “Iată, creștinii s-au ascuns în peșteri și eu i-am auzit acolo, în noaptea aceasta, citind și rugându-se Dumnezeului lor.” Deci trimițând ostași au prins douăzeci și trei de bărbați creștini, ascunși în peșteri și, legându-i în lanțuri, i-au adus în cetate ca să-i înfățișeze înaintea împăratului. Dar, acolo, mărturisind că sunt creștini, Sfinții Mucenici au fost crunt bătuți de ostași, iar împăratul a poruncit ca numele și cuvintele lor să fie scrise în cartea de judecată.
Și, pe când se făcea scrierea numelui lor, Adrian, un bărbat cinstit dintre mai marii curții, și care ținea încă de păgânătate, i-a întrebat: “Pentru ce, fraților, răbdați aceste nesuferite și grele patimi?” Și, răspunzând ei, au zis: “Ca să dobândim bunătățile ce sunt pregătite de Dumnezeu celor ce pătimesc pentru El, pe care nici auzul nu le poate să le audă, nici cuvântul să le povestească.” Deci, Adrian, acestea auzindu-le, umilindu-se din dumnezeiescul dar, a zis, către scriitori, să scrie și numele lui, cu creștinii, arătând că este bucuros să moară și el, împreună cu dânșii. Deci, scriindu-l, l-au băgat în fiare și în închisoare. De acest lucru aflând, Natalia, femeia lui, la început s-a îngrijorat, neștiind pricina întemnițării lui, dar, mai pe urmă, înștiințându-se ca pentru Hristos, l-au pus în lanțuri și în temniță, îndată, îmbrăcându-se în haine luminate, a alergat la temniță și, intrând înlăuntru, i-a sărutat cu bucurie lanțurile de pe grumaji și-l fericea pentru sfântul îndemn ce a arătat și-l învață să stea neclintit în chinuri și-i rugă pe Sfinții, cei ce erau împreună cu el, ca să se roage pentru el. Și s-a întors Natalia la casa ei, după sfătuirea aceasta cu Mucenicul Adrian, care a încredințat-o că-i va da de știre, să vină, să vadă sfârșitul său. Și era fericitul Adrian tânăr cu vârsta, având numai douăzeci și opt de ani, și nu trecuseră decât treisprezece luni, de când se căsătorise cu Natalia.
Deci, cu o zi înainte de întâlnirea cu tiranul, Adrian, dând plata păzitorilor, a ieșit și s-a dus să dea el însuși de știre Nataliei, despre ziua sfârșitului său. Dar ea, văzându-l i-a închis ușa, gândind că el a fugit de chinuri și s-a lepădat de Hristos, și-l mustră, făcându-l fricos și iubitor de dezmierdări. Și zicea: “Ce voi face eu, care m-am însoțit cu acest păgân? Nu m-am învrednicit de cinstea de a mă numi soția unui mucenic că, iată-mă sunt o ticăloasă femeie, a unui bărbat lepădat de Dumnezeu” Iar fericitul Adrian, stând, bătea în ușă, zicând: “Natalia, doamna mea, deschide, căci n-am fugit de chinuri. Eu am venit, precum ți-am făgăduit, să te iau, ca să vezi sfârșitul nostru, chezășuind Mucenicii pentru mine, și trebuie să fiu acolo, la ceasul hotărât.” Acestea auzindu-le, Natalia, îndată, i-a deschis ușa cu bucurie și, îmbrățișându-se, s-a dus cu el la tiran. Și, intrând în temniță, Natalia sărută lanțurile Sfinților și ștergea cu pânza curată, rănile lor, aducându-le pe cât se putea, ușurare durerilor.
Deci, adus fiind Sfântul Adrian la împărat și mărturisind pe Hristos, că este Dumnezeul cel adevărat, l-au pus cu fața în jos, l-au bătut cu toiege și, întorcându-l cu fața în sus, atât a fost bătut pe pântece, încât i se vedeau și măruntaiele; după aceea, i-au tăiat mâinile și picioarele. Și, fiind el în temniță împreună cu ceilalți Sfinți, s-a înștiințat împăratul că cei legați au slăbit cu totul și sunt aproape de moarte. Atunci a dat porunca să se aducă în temniță o nicovală și un ciocan de fier, ca să le zdrobească fluierele și mâinile și așa să moară. Acestea văzându-le, Natalia îi ruga pe ucigași să înceapă cu Adrian. Și, ucigașii ascultând-o, ea îl rugă pe Adrian să rabde cu tărie. Și, îndată, din acea durere mare, Sfântul Adrian și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Deci, poruncind necuratul împărat ca trupurile Mucenicilor să se dea focului, fericita Natalia a ascuns, în taină, mâna bărbatului ei, ca să nu fie aruncată în foc. Dar, stingându-se focul de un potop de ploaie cu tunete și fulgere înfricoșătoare, unii slujitori ai stăpânirii au fugit, în timp ce alții mureau uciși de trăsnete. Iar, un om credincios, anume Eusebiu, luând moaștele Sfinților, și punându-le într-o corabie mică, le-a dus la Arghiropol și le-a așezat într-o biserică, aproape de Vizantia. Acolo, mergând, mai pe urmă, Natalia și-a dat sufletul lui Dumnezeu, sfârșindu-și alergarea ei cea mucenicească și fără de sânge, ca una ce a pătimit mult, slujind pe Mucenici și fugind din casa ei, pentru întreaga curăție. Și a fost îngropată lângă moaștele Mucenicilor.
