Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Schimbarea la Față
Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față, înaintea lor (Matei 17, 1-2).
Pentru ce a luat Domnul cu Sine numai pe cei trei Apostoli? Pentru că ei întreceau pe toți ceilalți. Petru se deosebea și prin aceea că iubea foarte mult pe Domnul, Ioan prin aceea că era foarte iubit de Domnul, iar Iacov prin răspunsul ce-l dăduse împreună cu fratele: „Putem bea paharul” (Matei 20, 22). Și, în afară de aceasta, prin fapta sa, căci Iacov, într-adevăr, a făcut ceea ce adeverise prin acel răspuns, pentru că el a fost atât de nesuferit pentru iudei, încât Irod a crezut că-și va dobândi cinstea lor, dacă-l va omorî (Fapte 12, 1-3).
Dar pentru ce a îngăduit Domnul să se arate Moise și Ilie?
S-ar putea aduce multe motive, dar primul este următorul: Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alții că este Ieremia, sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnați dintre trimișii dumnezeiești ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul și slujitorii Săi, și pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu. La acest motiv se mai adaugă și al doilea, că iudeii deseori înfruntau pe Hristos că încalcă Legea și hulește pe Dumnezeu, pentru că El Își însușea vrednicia dumnezeiască, pe care, ziceau ei, nu o merita.
Ei ziceau: „Acest om, care nu păzește sâmbăta, nu este de la Dumnezeu” (Ioan 9, 16); și iarăși: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă și pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).
Spre a arăta că amândouă învinovățirile proveneau din neștiință, și Hristos era nevinovat de amândouă, adică El nu era nici încălcător al Legii, nici hulitor de Dumnezeu atunci când Se numea pe Sine asemenea cu Dumnezeu, de aceea a trebuit să-L înconjoare cei doi bărbați ai Vechiului Testament, care au strălucit tocmai în aceste două puncte.
Moisi a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moisi n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată și, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii și vrăjmașului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să știe că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos, dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu și cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu și deopotrivă cu Tatăl.
Dar este și un al treilea motiv pentru care Moisi și Ilie s-au arătat alături de Hristos. Care este acela? Pentru ca Apostolii să cunoască că El are putere peste moarte și peste viață, de aceea a trebuit să se arate lângă Dânsul Moisi, cel de mult mort, și Ilie, cel ce nu era încă mort (Ilie a fost luat la cer fără a muri).
Încă și alt motiv vede Evanghelistul Luca: Spre a arăta slava crucii și pentru a îmbărbăta și a ridica duhul lui Petru și a celorlalți, care se temeau încă de patima Lui.
Hristos a ales pe cei doi, pe Moisi și pe Ilie, încă și pentru fapta cea bună pe care El mai cu seamă o cerea de la cei care trebuiau să fie lângă Dânsul; pentru că El a zis: „Cel ce voiește să vină după Mine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie” (Matei 16, 24). De aceea a adus acum pe cei doi, care, pentru porunca lui Dumnezeu și pentru poporul cel încredințat lor, au murit de mii de ori. Fiecare din ei și-a jertfit viața, și tocmai prin aceasta au dobândit viața cea adevărată. Și unul și altul s-au împotrivit cu statornicie: unul împotriva egiptenilor, altul împotriva lui Ahav și a altor oameni nemulțumitori și nestatornici.
Amândoi au fost în cea mai mare primejdie din partea celor pe care ei îi mântuiseră, amândoi au voit să abată pe oamenii lor de la închinarea la idoli și amândoi păreau a fi neînsemnați.
Unul avea o limbă greoaie și un glas slăbit – Moisi (Ieșirea 4, 10); celălalt părea țărănos. Amândoi erau foarte săraci, că Moisi nu avea nimic și nici Ilie nu avea altceva decât cojocul pe care dormea. Și toate acestea le-au făcut și le-au răbdat în Vechiul Testament, când încă nu dobândiseră așa de multă putere minunată.
Dacă Moisi despărțea marea, Petru a umblat pe mare, putea să mute munții, izgonea diavolii cei sălbatici, vindeca toate bolile, chiar și umbra sa făcea minuni mari și a întors la credință toată lumea. Și dacă Ilie a sculat un mort, Petru a sculat sute.
Moisi și Ilie au trebuit să se arate și pentru aceea că Domnul a voit ca ucenicii Lui să urmeze râvna acelora în povățuirea poporului, statornicia și tăria lor și să fie plini de iubire ca Moisi și râvnitori ca Ilie și tot la fel să se îngrijească de popor.
Unul dintre ei – Ilie – a suferit foamete trei ani pentru poporul israelit (III Regi 17, 1), iar celălalt a zis: „lartă-le lor păcatele, iar dacă nu, atunci șterge-mă și pe mine din cartea Ta!” (Ieșirea 32, 32).
Despre toate acestea a amintit Domnul ucenicilor Săi, și, prin arătarea lui Moisi și a lui Ilie, ei trebuiau nu numai a-i ajunge pe aceștia, dar și a-i depăși. Când, de pildă, ucenicii, urmând lui Hristos, au zis: „Doamne, voiești să zicem să se pogoare foc din cer?” (Luca 9, 54), Iisus le-a răspuns împotrivă: „Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți?” (Luca 9, 55), și prin aceasta i-a îndemnat, potrivit cu harul cel mai înalt, ca să ierte nedreptatea suferită.
Ilie și Moisi erau mari pentru timpul lor, dar de la Apostoli Domnul cerea o desăvârșire mult mai mare. Ei nu au fost trimiși numai la egipteni, ci în toată lumea, care era mai rea decât egiptenii. Ei nu aveau a grăi către Faraon, ci a se lupta cu diavolul, adevăratul tiran al răutății. Ei erau datori să-l lege pe acela și să-i răpească toate armele, și ei au făcut aceasta despărțind nu Marea Roșie, ca Moisi, ci marea cea monstruoasă, mult mai grozavă, a nedumeririi, prin mijlocirea Toiagului din rădăcina lui Iesei (adică prin Iisus Hristos).
Moartea, sărăcia, disprețul și miile de rele sunt lucruri care umplu de groază pe oameni. Apostolii se temeau atunci de toate acestea mai mult decât iudeii de Marea Roșie, însă Hristos i-a învățat să fie curajoși împotriva acestor rele și plini de siguranță să treacă peste ele cu picioarele uscate. Spre a-i întări, El a poruncit să se arate cei mai străluciți bărbați ai Vechiului Testament.
„Bine este nouă să fim aici”. Petru știa că Domnul va merge în Ierusalim și va pătimi acolo și se temea și tremura pentru Dânsul, însă după reproșul acela: „Mergi înapoia Mea, satana!” (Matei 17, 23), el n-a mai cutezat a zice către Domnul „Fie-Ți milă de Tine”, de aceea, el rostește cam aceeași idee, cu alte vorbe: „Bine este nouă să fim aici”.
Căci muntele și latura aceea nelocuită i se părea lui a da siguranță, încă și mai sigur i se părea lui ca Domnul să nu meargă în Ierusalim, ci să rămână acolo de-a pururi. De aceea vorbește el de corturi. Dacă noi le-am avea pe acelea, gândea el, nu ne-am mai duce în Ierusalim, și, neducându-ne acolo, Domnul nu va muri. Pentru aceasta el a zis: „Bine este nouă să fim aici”, unde sunt și Moisi și Ilie, dintre care unul, la nevoie, a pogorât foc din cer; celălalt s-a acoperit de nori când a vorbit cu Domnul. Dacă noi vom rămâne aici, nimeni nu va ști unde suntem. Vezi dragostea cea înfocată pentru Iisus? Nu gândi că îndemnul său nu era cel mai potrivit, ci gândește numai ce dragoste avea el pentru Hristos. El adaugă: „Dacă voiești, voi face aici trei colibe: una Ție, una lui Moisi și una lui Ilie”.
Ce zici, Petre? Oare, nu tu, nu de mult, ai fost primul care ai deosebit pe Domnul de slugi când ai zis: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), iar acum Îl pui în același rând cu slugile, cu Moisi și cu Ilie? Iată cât erau de nedesăvârșiți înainte de moartea Domnului!
Chiar dacă Tatăl a descoperit lui Petru că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, el însă nu a ținut minte această descoperire și s-a buimăcit de groază. Evanghelistul Marcu, cu dreptate adaugă: „El nu știa ce grăia” (Marcu 9, 6), la fel și Evanghelistul Luca, care zice: „Ei erau cuprinși de somn” (Luca 9, 32). Spaima ce îi cuprinsese pentru această vedenie el o numește somn. Ochii lor se întunecaseră de lumina cea peste măsură, însă nu era noaptea, ci ziua, și numai strălucirea razelor a îngreuiat ochii lor.
Ce s-a întâmplat apoi? Însuși Hristos nu vorbește nimic, nici Moisi, nici Ilie, doar Acela care este mai mare decât toți, Tatăl, ridică glasul Său din nori, și pe când vorbea, i-a învăluit un nor luminos.
Când Domnul îngrozește, Se arată în nor întunecat, precum s-a întâmplat în Sinai, aici El însă n-a voit să îngrozească, ci să învețe, de aceea norul era luminos. Tatăl a strigat: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Ca să nu se poată cineva îndoi despre cine este vorba, Moise și Ilie s-au făcut nevăzuți, când s-a sfârșit glasul acela.
Dar ce a voit Domnul să zică prin acele cuvinte? Dacă Acesta este Fiul Meu Cel iubit, nu te teme, o, Petre, că tu cunoști puterea Lui și ești convins că El iarăși va învia! Dacă tu nu știi aceasta, apoi îmbărbătează-te pentru glasul Tatălui, căci dacă Dumnezeu este puternic, precum și este cu adevărat, apoi dovedit este că și Fiul este puternic precum Tatăl. Dacă El este Fiul Cel iubit, nu te teme, căci nimeni nu părăsește pe cel iubit. Nu te teme, căci dacă și tu iubești pe Domnul foarte mult, Dumnezeu Tatăl Îl iubește și mai mult. „Întru Dânsul am binevoit”, zice Dumnezeu Tatăl. Nu Îl iubește doar pentru că L-a născut, ci și pentru că El este întru-totul deopotrivă cu Tatăl și de aceeași voie.
Așadar, aici este un întreit motiv de iubire: Pentru că El este Fiul Său, Fiul Său Cel iubit și El are întru Dânsul bunăvoința Sa „Pe El să-L ascultați”, adică: „Dacă El voiește să moară pe cruce, nu te împotrivi”. „Și pogorându-se ei de pe munte le-a poruncit lor Iisus, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morți”.
Căci cu cât se vor povesti despre El lucruri mari, cu atât mai mult mulți vor primi greu credința și scandalul ce se va face la cruce mai mult va spori. Pentru aceea, ei trebuiau să tacă. Iar când El a adăugat „până după Înviere”, a arătat totodată și motivul pentru care trebuiau ei să tacă și a arătat și timpul cât de îndelung să tacă.
Desigur, fericiți au fost cei trei Apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte. Dar și noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucit, nu ca dânșii pe munte, ci încă și mai strălucit.
Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârșitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui, și înconjurat nu numai de Moisi și Ilie, ci și de nenumărata oștire a îngerilor, a arhanghelilor și a heruvimilor. Amin
Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997.
