Părintele Marcu, pe numele său de botez Constantin Dumitru / Dumitrescu, născut la Hătcărău (jud. Prahova) la 12 Septembrie 1910, iar după 20 de ani de temniță, începută în 1939 și terminată în 1964 (cu mici perioade în care a fost eliberat de vreuna din dictaturile sub care a trăit), s-a călugărit la Mănăstirea Sihăstria, devenind unul din apropiații și sfetnicii Părintelui Arhimandrit Cleopa Ilie, pe care l-a urmat în veșnicie la scurtă vreme după plecarea dintre noi a marelui duhovnic, în ziua de 26 Februarie 1999 (sursa: activenews – link în subsolul articolului).
Era 10 octombrie 1963, când părintele Marcu era adus în clubul de reeducare din temnița rece a Aiudului. Programul colonelului Gheorghe Crăciun de reeducare a legionarilor și a celor care nu abjurau de la credința creștină era în toi. Comandantul închisorii avea ordin de la ministrul de Interne să grăbească procesul de „activitate cultural-educativă”, mai ales în rândul celor care refuzau, considerați „fanatici”. După o perioadă de zarcă și izolator, cu ședere în condiții extreme și cu hrană deficitară, părintele Marcu era pus să-și facă autodemascarea.
Poziția părintelui a fost sub așteptările reeducatorilor, la 23 noiembrie spunând:
„Am fost luat din celulă și adus aici în club, fără să fiu întrebat dacă vreau și fără să mi se spună unde sunt dus și de ce. Nici aici nu mi s-a dat nici o lămurire și n-am fost întrebat dacă vreau să rămân sau nu. Nici după ce-am auzit ce s-a discutat aici nu sunt destul de lămurit; sunt cuvinte al căror înțeles nu-l pricep bine: critică și autocritică, analiză și autoanaliză, demascare, restructurare etc. Conducerea mi-a spus că în cluburi se face operă de educare culturală prin cărți, reviste, conferințe, filme etc. Din toate acestea n-am văzut nimic până acum, ci doar discuții politice, cu caracter critic limitat, adică despre unii să se spună numai părțile negative, iar despre alții numai cele pozitive. Eu nu mai fac nici un fel de politică deoarece:
1. Am terminat cu trecutul meu politic definitiv, de multă vreme, nesilit de nimeni și din motive intime sufletești. Am observat că sufletului meu îi lipsește ceva din domeniul binelui, frumosului și adevărului și am căutat să găsesc acel ceva. Pe parcursul frământărilor și căutărilor mele, am întâlnit în cale un curent politic puternic. Am fost luat de el ca și dumneavoastră. Am crezut că asta căuta sufletul meu. Când am simțit spinii și durerea, am înțeles că acest curent nu era ceea ce căuta sufletul meu. Și m-am smuls. Dar sufletul a continuat să caute acel ceva pe care nu-l găsise. După oboseli și frământări am dat peste acel ceva, care exercită o influență puternică asupra mea, potolindu-mi setea și foamea sufletului. Este cuvântul lui Dumnezeu ca învățătură, sădit în ființa noastră în chip de conștiință morală, sau cu alte cuvinte, legea lui Dumnezeu în om. […] De aceea am terminat cu orice politică și mi-am dedicat viața lui Dumnezeu, care mi-a umplut sufletul, intrând în monahism.
2. Viața monahală nu îngăduie altceva decât viața spirituală și mă oprește să fac politică.
3. Legea, prin sentința de condamnare, mă oprește și ea să fac politică, atât în detenție, cât și o bucată de timp după ea. Sentința nefiind încă anulată, trebuie să mă supun legii.
4. Odată ce am încheiat definitiv cu politica, nu mai pot reveni. În ceea ce privește greșelile sau păcatele unor oameni în viața politică sau cea particulară, iată răspunsul meu: toți suntem oameni și, deci, putem greși. Eu nu pot judeca păcatele nimănui. Fiind creștin și călugăr, legea creștină mă oprește să judec greșelile celorlalți. Eu, care știu această lege, nu pot să contravin ei, vorbind de rău pe alții. Rog să nu mi se ceară să calc legea creștină și rânduielile călugărești. Adevărata libertate ne-o dă Dumnezeu, adică eliberarea din păcat”.
Această mărturisire am găsit-o în arhiva fostei Securități. Este un fragment dintr-o declarație a părintelui Marcu dată în reeducare și consemnată de un alt deținut. Nu știm ce s-a întâmplat cu părintele după exprimarea acestei atitudini. Însă textul arată foarte clar comportamentul religios, dezbrăcat de orice nuanță politică, al unui călugăr care se lepădase de cele lumești și intrase cu toată ființa sa în viața monahicească, părintele Marcu Dumitru de la Sihăstria, zis și „Fachirul”.
Sursă: activenews
