În Antiohia Siriei era o mănăstire, întru care se călugărise Sfântul Ioan Gură de Aur. Acolo a fost un călugăr sirian de neam, anume Isihie, bătrân fiind cu trupul, care făcuse mulți ani în mănăstire, înfrânându-se și foarte aspru viețuind și care avea proorocie, prin dumnezeiască arătare. Acestuia îi urmă fericitul Ioan cu obiceiul, cu chipul și cu înfrânarea. Deci, într-o noapte, bătrânul, priveghind și rugându-se lui Dumnezeu, a văzut intrând la Ioan, unde-și făcea el rugăciunile sale, doi bărbați îmbrăcați în haine albe și curate, foarte frumoși și luminați cu slavă cerească nespusă. Pe unul îl vedea ținând în mâinile sale o carte scrisă, iar pe altul ținând niște chei. Pe aceștia, văzându-i, Ioan s-a înfricoșat și, cu îndrăznire sârguindu-se, s-a închinat lor până la pământ. Iar ei amândoi, luându-l pe el de mână, l-au sculat, zicându-i: “Nădăjduiește și nu te teme”. Iar Ioan le-a zis lor: “Cine sunteți, stăpânii mei, care n-ați pregetat a veni la mine, robul vostru, fiind voi întru această mare dregătorie? Că n-am văzut niciodată pe nimenea să fie într-o slavă că aceasta, precum vă văd pe voi amândoi”. Iar ei, iarăși, au răspuns și i-au zis lui: “Nu te teme, bărbatule al doririlor, că întru tine a voit Duhul Sfânt să locuiască, pentru curăția vieții sale, că trimiși suntem la tine de Învățătorul cel mare și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să-ți spunem o bucurie mare, care va fi la toate bisericile lui Dumnezeu.”
Deci, cel dintâi, întinzând mâna sa, i-a dat lui cartea cea scrisă, pe care o ținea, zicându-i: “Primește cartea aceasta din mâna mea. Că eu sunt Ioan, cel ce am căzut la pieptul Domnului în vremea Cinei cea de Taină, și scoțând de acolo dumnezeieștile picături, am grăit: La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Așa și ție îți va da Domnul cunoașterea Adevărului, ca să hrănești, prin buzele tale, pe toți oamenii, cu mâncare nestricăcioasă, din viața cea veșnică, și să astupi gurile ereticilor care spun fărădelegi asupra Domnului nostru Iisus Hristos.”
Iar, celălalt, tinzându-și mâna sa, i-a dat lui cheile, pe care le ținea în mâinile sale, zicându-i: “Primește acestea, căci eu sunt Petru cel fierbinte la credință, care am mărturisit pe Domnul Hristos, că Dumnezeu viu este și pentru aceasta am luat de la Domnul cheile Împărăției Cerurilor. Asemenea și ție, Domnul îți dă cheile sfintelor lui biserici și ori pe cine vei lega, va fi legat, și pe oricine vei dezlega, va fi dezlegat”.
Deci, iarăși, plecându-și genunchii săi, fericitul Ioan s-a smerit înainte lor, zicând: “Cine sunt eu, robul cel păcătos al Domnului meu, cel mai nepriceput decât toți oamenii, ca să fiu bun de slujba de care mi-ați vorbit? Nu sunt destoinic să primesc o slujire atât de mare și înfricoșătoare. Nu pot eu, adică, să-i fiu de folos ei”.
Iar aceștia, luându-l iarăși de mâna dreaptă, l-au sculat, zicându-i: “Stai pe picioarele tale, împuternicește-te și te întărește și fă toate cele ce ți-am poruncit și să nu tăinuiești darul cel dat ție de la Dumnezeu spre a grăi, spre a sfinți și a întări poporul Său cu învățătura ta, popor pentru care sângele Său Și-a vărsat, ca să-l mântuiască din înșelăciunile cele multe. Și să grăiești Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Adu-ți aminte de Domnul, cel ce a zis: Nu te teme, turma mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția (Luca 12,32). Și tu, dar, nu te teme, că a voit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinți multe suflete, prin tine, și la cunoștința Sa a le aduce. Îți vei petrece zilele însă în întristări și în necazuri multe pentru dreptatea sufletului tău. Dar tu să rabzi, ca unul tare și treaz, că prin aceasta vei primi Împărăția”.
Deci, cei doi, acestea zicându-le și însemnându-i fruntea și toate mădularele lui și apoi dându-i lui sărutarea cea întru Domnul, s-au dus. Iar Ioan, făcând întru sine lăcaș Duhului Sfânt, a început a învăța credința lui Dumnezeu. Aceluia slavă se cuvine acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Benedict Ghiuș, Proloagele. Vietile sfinților si cuvinte de învățătură, vol. 1, Ed. Mitropolia Olteniei, 1991.
