Să știi, o, frate, că începătura mântuirii noastre, a întăririi noastre și începătura înțelepciunii, după Proorocul, și întâia treaptă a faptelor bune este frica de Dumnezeu, adică de Judecata Lui. Că orișicine, cu frica Domnului, se abate de la rău. Ca printr-însa, și curățirea de păcate și păzirea faptelor bune și calea spre desăvârșire, se fac. Că, dacă întâi intră frică de Dumnezeu în suflet, îl face pe acesta să părăsească toate lucrurile lumii acesteia, iar, din aceasta, se naște smerenia, care este cap și începătură a tuturor faptelor bune. Pentru că din trecerea cu vederea și din părăsirea tuturor lucrurilor celor pământești se face smerenia.
Deci, mai întâi, trebuie ca cineva să-și omoare voia sa. Apoi, trebuie că nu numai prin faptele sale, ci și gândurile, să nu-și tăinuiască față de părintele său. A treia, că nu științei sale, ci judecății și poruncii părintelui său duhovnicesc, să se supună. A patra este, ca întru toate să se supună poruncilor lui. A cincea, că nu numai însuți tu să nu îndrăznești să ocărăști pe cineva, ci, încă, și ocara, cea care-ți vine ție de la altul, cu bucurie să o primești. A șasea, ca nimic să nu începi a face, afară de aceea ce-ți este poruncit ție de dânsul, chiar dacă ar fi ceva auzit din Sfintele Scripturi. A șaptea, când cu puține haine te vei îndestula și cu mulțumită le primești pe acestea și nevrednic te socotești pe tine de acestea. A opta, când ca un mai de pe urmă, decât toți, te socotești pe tine, cu adevărata inimă. A noua, ca limbă să-ți înfrânezi, adică, să nu îndrăznești a-ți înălța glasul la vorbe. Al zecelea este, ca să nu fii gata, întâiul la râs. Deci, din aceste semne și din cele asemenea cu acestea, se cunoaște smerenia, care, dacă s-ar săvârși cu adevărat, apoi, degrabă, îl ridică spre înălțimile dragostei pe cela ce o câștigă pe ea. Ca întru smerenie, frică de osânda nu este și toate nu se mai păzesc de frică, ci, din dragostea cea nemăsurată și din dorirea cea bună. Și atunci poți ajunge la vârful, care este pe scara bunătăților.
Iar îndemnuri de urmat să-ți fie ție cuvintele fraților, celor ce viețuiesc împreună cu tine și evlavia lor. Că, din a urma și a râvni celor sporiți, mare folos se face celor ce voiesc să vie la desăvârșire, încât să poți urma și tu tuturor acestora. Și, întru această rânduială duhovnicească, a vieții celei de obște, să rămâi până la sfârșit. Acestea pe care le-a zis David spre paza să-ți fie ție, ca să poți viețui împreună cu frații. “Iar eu ca un surd nu auzeam și că un mut ce nu-și deschide gura sa. Și m-am făcut ca un om ce nu aude și nu are în gura lui mustrări.” (Ps. 37, 13-14). Că, atunci când cele ce vezi și nu sunt spre zidire și folos, să fii ca un orb față de ele, asemenea, și spre cele ce auzi, ca un surd, și ca un mut să fii și să nu ai în gura mustrări. Oricâți credincioși neascultători și fără de rușine ar fi, ca un mut și surd, să te întorci spre dânșii. Iar, de ar aduce asupra ta mustrări și defăimări sau ocări, nemișcat să fii și să nu te mânii, ca un surd. Totdeauna la cuvintele psalmului acestuia să te înveți, adică: “Zis-am Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea, pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea. (Ps. 38, 1-2). Și, ca să nu-i urăști pe aceștia, sau să-i osândești, la acestea de-a pururea să te întorci și să păzești cele mai sus-zise. Încă afară de acestea, ca un fără de minte și neștiutor să te faci pe tine, după cuvântul Apostolului, pentru ca să fii înțelept. Și numai pe părintele tău să-l socotești că este sfânt și drept și ca folositoare îți sunt cele poruncite de dânsul. Pentru că acest fel de supunere îți va întări inima ta și așa vei purta răbda până la sfârșit și purta jugul cel bun și sarcina cea ușoară a ascultării. Și nu va putea meșteșugul cel drăcesc să te despartă pe tine de viața cea de obște.
Însă răbdarea ta să nu fie urmărea faptelor bune ale altora, adică, fiindcă nimeni nu te va mânia, nici nu te va ocara, nici nu te va defăima altul. De vreme ce acest lucru nu este atunci al bunătății tale, nici întru a ta voie se afla. Ci, când vei fi cu adevărat, ocărât, defăimat și clevetit, atunci cu blândețe și cu smerenie să rabzi, pentru că aceasta este întru a ta învoire. Deci, dar, acestea toate pe care punându-ți-le înainte le-am zis, scuturându-le, vom zice, ceva mai în grabă, spre lesnirea gândului tău, ca să-ți poți aduce aminte de ele. Ascultă, dar, iarăși, pe rând, cum vei putea să te sui spre săvârșirea faptelor celor bune.
Începătura mântuirii noastre este frică de Dumnezeu, fiindcă din aceasta se naște buna ascultare. Iar, din aceasta, se naște lepădarea de lume și trecerea cu vederea a tuturor lucrurilor celor pământești. Iar, dintru aceasta, este, mai ales, smerenia. Și din smerenie se naște omorârea voințelor noastre. Iar, din omorârea aceasta, se veștejește rădăcina poftelor. Și din omorârea aceasta, toate patimile sufletești se sting și pier. Iar acestea, stingându-se, roadele faptelor bune se fac și înfloresc, iar din înmulțirea faptelor bune, curăția inimii se naște. Și curăția inimii născându-se, vei ajunge la marginea dragostei și te vei lipi de ea, că ea este Dumnezeu. A Căruia este slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
