Și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. (Luca 6, 12)
Iată temeiul și începutul privegherilor creștinești de toată noaptea. Căldura rugăciunii gonește somnul, și răpirea duhului nu îți îngăduie să bagi de seamă scurgerea vremii. Adevărații rugători nu bagă de seamă cuau purtat-orgerea timpului: lor li se pare că de-abia s-au pus la rugăciune și deja s-a făcut ziuă. Dar până a ajunge la această desăvârșire, trebuie ridicată povara și nevoința privegherii. Pe aceasta au purtat-o și o poartă sihaștrii; au purtat-o și o poartă închinoviații; au purtat-o și o poartă mirenii evlavioși și temători de Dumnezeu.
Chiar dacă povara privegherii este greu de purtat, rodul ei rămâne în suflet în chip de netăgăduit și pentru totdeauna: pacea sufletului și străpungerea de inimă, în timp ce trupul slăbește și se istovește. Starea aceasta este foarte de preț pentru cei ce râvnesc să sporească duhovnicește! De aceea, acolo unde sunt rânduite privegheri, oamenii nu vor să se despartă de ele. Toți recunosc că este foarte greu; dar nimeni nu dorește să schimbe această rânduială din pricina folosului pe care îl primește inima de la privegheri.
Somnul odihnește și hrănește trupul mai mult decât orice; iar privegherea îl smerește mai mult decât orice. Cel care a dormit pe săturate se îngreunează la lucrările duhovnicești și este rece față de ele; cel care priveghează este iute ca o capră neagră și arde cu duhul. Dacă e vorba să învățăm trupul ca pe un rob să facă binele, nici un mijloc nu este mai potrivit ca deasa priveghere. Prin ea, trupul face cunoștință cu stăpânirea duhului asupra sa și se obișnuiește să i se supună; iar duhul capătă deprinderea de a-l stăpâni.
