Valoarea timpului în procesul derulat pe acest pământ în vederea mântuirii sale sau mai bine zis a salvării sufletului său.
Doar în trup omul poate să-și lucreze mântuirea. Binențeles că aceasta vine la pachet cu ispitele (testele) la care este supus constant. Altfel cum ne vom putea dovedi iubirea mult clamată fată de Dumnezeu?
În Dumnezeu omul este liber. De ce doar în Dumnezeu omul este liber? Am putea întreba. Deoarece după cum știm Dumnezeu este Iubire și Bunătate. Știm deasemenea că protopărinții noștri, Adam și Eva, au avut libertatea de a mânca sau de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Aveau libertatea de a alege… așa cum avem și noi în zilele noastre, însă li s-a atras atenția că dacă vor mânca, negreșit vor muri.
Revenind acum la titlul articolului, cunoscând informațiile de mai sus. Există o plată și o răsplată. Însă ce poate sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său… ca să și-l salveze? Este o întrebare cât se poate de pertinentă. O întrebare care îi poate răscoli, cel puțin pe oamenii vii și duhovnicești. Căci calea care duce la mântuire este îngustă și puțini o urmează, iar calea care duce la piere este largă și mulți o urmează. Însă oamenii, în virtutea libertății și implicit a dreptului de a alege, trebuie să cunoască aceste informații, pentru a nu avea cuvânt de dezvinovățire în ziua judecății. De genul: Eu nu am știut, Doamne!
Întrebarea care dă și titlul articolui nostru se regăsește în pericopa de la Marcu 8, 34-38: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.”
Așadar omul ar putea chiar, teoretic, să aibă toată lumea ca bogăție… dar asta nu i-ar putea niciun folos pe plan duhovnicesc, datorită faptul că omul cu cât are mai mult, cu atât are tendința să devină mai avar și să nu împartă cu ceilalți. Aceasta nu este o regulă, și știm că în Vechiul Testament Iov deși era bogat era un om cu frică de Dumnezeu.
Problema se pune, în pericopa de la Marcu, ce va putea da omul în schimbul sufletului său? Dacă aceste nu a avut fapte bune în timpul petrecut pe pământ și s-a stins din viață. Deducem așadar că acumularea de bogății nu este el însuși un scop în sine. Viața nu ne-a fost dată pe pământ pentru a acumula averi în neștire. Cu ele, omul la sfârșitul vieții sale pământești, nu-și va plăti salvarea sufletului. Faptul că acumulăm bogății nu este un rău în sine, ci doar faptul că nu împărțim și cu alți oameni din ceva ce tot Dumnezeu ne-a dăruit în marea Sa milă.
Omul trebuie să aibă credință și fapte bune pentru a putea nădăjdui și el la faptul că Dumnezeu se va milostivi de el la judecata ce va veni. Timpul pe pământ oricum trece foarte repede, iar ceea ce acum poate părea o veșnică viată pâmântească… mâine pălește ca florile care se usucă în vază sau pe câmp. Cea mai bună variantă este să ne orientăm cu fața către Răsărit și să facem cele mai bune alegeri, cele prin care dreptatea lui Dumnezeu să fie în concordață cu alegerile pe care noi înșine le-am făcut, atâta timp cât am trăit în trup. Doamne, ajută! Amin!
