Domnul îi fericește pe cei săraci, pe cei ce flămânzesc, pe cei ce plâng, pe cei defăimați, însă numai dacă ei suferă acestea pentru Fiul Omului; asta înseamnă că este fericită viața înconjurată de toate felurile de nevoi și lipsuri.
Potrivit acestui cuvânt al Domnului, desfătările, îndestularea și cinstirile nu sunt un bine; și așa este, însă atâta vreme cât omul are parte de tihna lor, nu își dă seama de asta. Numai atunci când se eliberează din vraja lor, el vede că acestea nu sunt un bine, ci doar părerea binelui.
Sufletul nu poate trăi fără desfătări, dar adevăratele desfătări nu sunt ale simțurilor; nu poate trăi fără comori, însă adevăratele comori nu sunt aurul și argintul, nu casele și veșmintele luxoase, nu îndestularea aceasta din afară; nu poate trăi fără cinstiri, însă adevăratele cinstiri nu sunt ploconirile de robi ale oamenilor. Există alte desfătări, altă îndestulare, alte cinstiri, duhovnicești, înrudite sufletului. Cel ce le află nu le va mai dori pe cele din afară; și nu numai că nu le va dori, ci chiar le va disprețui și le va urî, din pricină că ele le îngrădesc pe cele duhovnicești, nu lasă sufletul să le vadă pe acestea, îl țin în întuneric, în beție, în năluciri. Ca atare, ei aleg din tot sufletul sărăcia, necazurile și lipsa de slavă, simțindu-se bine în mijlocul lor, îngrădiți de vraja lumii amăgitoare. Dar ce să facă cei cărora totul le merge bine? Să fie față de toate acestea ca și cum nu le-ar avea, după cuvântul apostolului.
